Cyberlaw

 

Parodia – formă liberă de utilizare în UK începând cu 1 octombrie 2014

1. Parodia reprezintă în concret o formă de limitare a dreptului exclusiv de creare opere derivate

M-am gândit în mod frecvent la parodie din cauza limitei fine care există între aceasta și conceptul operei derivate. Crearea unei parodii este tratată ca o excepție/limitare a drepturilor de autor, în schimb ce realizarea operei derivate se regăsește la polul opus, printre drepturile patrimoniale.
Cu toate astea ambele sunt dezvoltate în baza unor opere preexistente. Fiecare dintre ele pornește de la un original (sau de la mai multe), pe care îl transformă într-o pondere mai mică sau mai mare, original în baza căruia se dezvoltă.

Scopul și natura parodiei este clar diferită fiind o creație prin care se urmărește ridiculizarea unei opere preexistente, dar nu am să insist în privința acestui aspect pentru că indiferent de scopul urmărit, ambele concepte tratează în esență “o modificare a unei opere preexistente” și tocmai aceste aspecte comune intrigă fiind la fel de clar că orice parodie este în esență o operă derivată, dar nu orice operă derivată este și o parodie.

Altfel spus, opera derivată, prin care se imită un original, se ridiculizează o operă preexistentă (și doar aceasta) se bucură de o utilizare liberă, neîngradită, fiind permisă orice formă de comunicare publică a acesteia fără consimțământul autorului, titularului de drepturi. Am menționat cu titlu exemplificativ doar comunicarea, dar rog a se reține că orice persoană este îndreptățită să creeze o operă de acest fel, să o multiplice, să o distribuie, să o împrumute etc, indiferent de natura comercială sau nu a acestor tipuri de utilizări.

Este relativ ușoară diferențierea când legea ne ajută.
Dacă pe plan intern diferențele sunt preponderent clare datorită existenței unor reglementări speciale pentru fiecare dintre aceste de concepte (art.16, art.33 și art.35 lit.b) din Legea nr.8/1996), la nivel european situația nu stă nici pe departe la fel, cu toate eforturile de armonizare.

Țări precum Marea Britanie au inclus de-abia acum, în octombrie 2014, prevederi care exclud de la sancționare parodia ca formă de utilizare a operelor protejate de dreptul de autor.

Ungaria, în schimb, se află încă printre țările europene care nu reglementează parodia în mod expres. Am avut însă ocazia să citesc o sinteză a legii ungurești (Act LXXVI of 1999 on Copyright) care transcria în preambulul identificării limitelor la dreptul de autor, următoarele:

“There are two reasons of the public interest limits. Firstly, before an author becoming an author, i.e. capable of creating works, he/she draws (must draw) from the knowledge of the whole society accumulated till then and then current. The society – through the state – is heavily funding public education, culture and science, thus it is fair and equitable to regain some from what it has given before. The second reason is that also the authors are part of the public community, so, as of every single member of the society, it is also their basic interest to raise the cultural level of the society, increase the number of educated people, and expand the accumulated knowledge of the society.”

Un mod clar și frumos de a spune ca pentru a crea este nevoie de un acces cât mai puțin restricționat la ceea ce este deja creat.

2. Ce se întâmpla în UK anterior modificărilor din octombrie 2014

Revenind la situația din UK, printr-un studiu premergător recentelor schimbări legislative, care aduna, la acea dată, argumentele necesității introducerii parodiei la nivelul legislației statutare, se nuanțau următoarele:

“Permitting parody would reduce barriers to the creation of new content and create new opportunities for our comedy industry. It would enhance freedom of expression by the general public and be in tune with the expectations of users of online media. Permitting parody also provides educational benefits, enhancing future creativity and growth.”

Raportul concentrat asupra efectelor economice, culturale și juridice ale introducerii parodiei la nivelul legislației britanice, a fost inițiat in 2013 de UK Intellectual Property Office și urmărea modificări drastice ale dispozițiilor aferente drepturilor de autor odată cu discutarea propunerii normative “Enterprise and Regulatory Reform Bill”. Necesitatea introducerii parodiei a fost discutată de fapt în UK încă din 2011 discuțiile căpătând o formă organizată prin inițiativa ORG (The Open Rights Group) care pusese la dispoziție o platformă online pentru postarea lucrărilor de tip parodie în speranța influențării guvernului pentru o modificare a legii copyright.

Anterior modificărilor de la începutul lunii octombrie 2014, parodierile din UK aveau cele mai multe șanse să fie considerate utilizări prin care erau încălcate drepturile exclusive ale autorului/titularului.

Parodia Newport State of Mind (original – Empire State of Mind) sau remixul Masterchef Synesthesia sunt cazuri în care titularii drepturilor de autor/conexe și-au exercitat drepturile conferite de legislația britanică anterioară noilor modificări și au reușit scoaterea conținutul de pe internet. Chiar și așa, ambele parodieri au avut un puternic impact asupra mediei și nu în ultimul rând asupra pieței. Popularitatea video-ului postat pe youtube de Swede Mason a condus la considerabile venituri (din vânzarea de tricouri) de care a beneficiat inclusiv compania titular de drepturi asupra emisiunii Masterchef. Opere create în detrimentul legii de la acea vreme, au ajuns să promoveze și să susțină într-un mod special inclusiv originalul.

3. Parodia nu era reglementată în mod expres, dar asta nu echivala cu scoaterea ei în afara legii (cel puțin teoretic)

Este adevărat că lipsa unei reglementări exprese a parodiei nu putea fi interpretată ca eliminând posibilitatea ca o astfel de transformare a originalului să poată fi totuși realizată în deplină legitimitate. În UK de exemplu, cele câteva cazuri aduse în fața instanței înainte de reglementarea statutară a parodiei, au fundamentat două direcții diferite de interpretare a parodiilor.

Dacă înainte de 1960, abordarea instanțelor era mult mai aproape de actuala orientare legislativă care dă întâietate analizei obiective a unor astfel de utilizări, după 1960 instanțele au redus drastic posibilitatea ca o astfel de transformare să mai poate fi realizată, prin întâietatea pe care acestea au dat-o factorului calitativo-cantitativ

“The sole test is whether the defendant’s work has reproduced a substantial part of the plaintiff’s ex hypothesi copyright work.“ (Schweppes Ltd. And Others v Wellingtons Ltd.)

Practica de după 1960 nu numai că a acordat importanță exclusiv factorului “părții substanțiale”, dar a eliminat în mod expres celelalte criterii, care în prezent sunt acceptate la nivel internațional (într-o formă identică sau similară) și fac parte din ceea ce putem numi în termeni generali “doctrină fair use” (indiferent că o interpretăm în raport cu sistemele common law sau o percepem ca sumă a dispozițiilor exprese ce reglementează utilizările libere și se regăsește la nivel statutar, în majoritatea legislațiilor):

“The fact that the defendant in reproducing his work may have himself employed labour and produced something original, or some part of his work which is original, is beside the point if none the less the resulting defendant’s work reproduces without the licence of the plaintiff a substantial part of the plaintiff’s work.”

Analiza comparativă a doctrinei dezvoltate și consolidate de cazuri precum Twentieth Century Fox Film Corp v. Anglo-Amalgamated Film sau Schweppes (1984), pe de o parte, și a celei fair-use din US, pe de altă parte, fac evidentă insconsistența argumentelor instanțelor britanice, care nu luau în considerare că, dimpotrivă, factorul calitativo-cantitativ era cel mai puțin semnificativ în raport cu parodia ca formă de utilizare liberă sau că, cel puțin, acesta nu poate fi evaluat separat ci în corelare cu ceilalți factori și mai ales în raport cu aspectele faptice ale fiecărui caz în parte.

Alături de ceilalți factori ai doctrinei fair use din US (scopul și caracterul utilizării, natura operelor și efectul utilizării), al treilea factor vizează cantitatea și calitatea fragmentului utilizat percepuți ca fiind invers proporționali cu o utilizare corectă/leală.

În linii generale sau într-o aplicare generală, adică fără să ținem cont de tipul utilizării, dacă aceasta vizează o parodie sau se restrânge la extrase/citate în scop exemplificativ, educațional, factorul indica că ipoteza folosirii unei cantități însemnate și valoroase din lucrarea originală nu ar fi justificat niciodată o utilizare liberă, fiind de preferat preluările în cantități cât mai mici și mai puțin substanțiale, adică de puțină însemnătate în raport cu opera orginală. Cele mai multe argumente au preluat susținerile din cazul Sony în care preluarea integrală a fost considerată o încălcare a drepturilor de autor și treptat, au condus către aplicarea unui principiu considerat echitabil în raport cu opera și interesele autorului originalului: preluarea nu trebuie să fie într-o cantitatea mai mare decât ceea ce este necesar.

Așa cum se poate observa, doctrina dezvoltată în Anglia și aplicată cazurilor de parodieri nu este altceva decât o transpunere a factorului 3 din doctrina fair-use din US. Diferența principală constă în felul în faptul că instanțele UK l-au înțeles în sensul de regulă strictă și de aplicabilitate directă, în timp ce cele din US l-au interpetat în corelație cu fiecare caz în parte, ținând cont în mod special de specificul și natura parodiei.

Justificarea principală a fost aceea că a decide ce însemnă “prea mult” în contextul parodiei poate fi mult mai dificil dacă ținem cont de faptul că aceasta presupune, spre diferență de alte forme de utilizare, o imitare cât mai fidelă a originalului. A fost susținut că “parodia, prin natura sa, impune o imitație cât mai reală, fidelă, și că orice încercare de limitare a scopului acesteia, se va transpune într-o limitare a autorului de a parodia” fiind expusă inclusiv necesitatea unui tratatament diferențiat al parodiei, față de celelalte forme de utilizare permisă. ”

Tratamentul diferențiat al parodiei față de celelalte forme de utilizare liberă, a fost luat în discuție inclusiv prin raportare la aspectul calitativ. Dacă legitimitatea celorlalte forme de utilizare liberă NU putea fi apreciată în contextul în care opera ar fi preluat esența originalului (inima, substanța acestuia, aspectele cele mai importante), scopul parodiei poate fi atins, de cele mai multe ori, tocmai prin folosirea acelui element esențial și distinctiv al operei preexistente. Și asta pentru că efectul critic este atins prin felul în care utilizarea evidențiază originalul, fiind de la sine înțeles că o identificare corectă a unei opere preexistente se realizează tocmai prin utilizarea elementelor sale de substanță, care o fac distinctivă față de altele de același gen, în caz contrar fiind în prezența unei parodiei generale și nu a unei opere anume.

4. Jurisprudența US relevantă pentru analiza parodiei

Este clar că parodia și analiza acesteia creează situații unice ce necesită argumentare diferențiată de la caz la caz. În cazul Fisher, reprezentativ tot pentru jurisprudența din US, instanța a susținut tratamentul diferențiat al parodiei în general și al parodiei melodiilor, în mod special: „the unavailability of viable alternatives is evident in the present case. Like a speech, a song is difficult to parody without exact or near-exact copying. If the would –be parodist varies the music or meter of the original substantially, it simply will not be recognizable to the general audience. This special need for accuracy provides some license for closer parody”.

În cazul Campbell v. Acuff-Rose Music, Inc., instanța recunoaște în aceeași măsură problematica unică impusă de parodie:

„Parody’s humor, or in any event its comment, necessarily springs from recognizable allusion to its object through distorted imitation. Its art lies in the tension between a known original and its parodic twin. When parody takes aim at a particular original work, the parody must be able to ‘conjure up’ at least enough of that original to make the object of its critical wit recognizable”.

Caracterul parodic depinde în mod special de preluarea părții memorabile a originalului, al acelui element distinctiv și particular care îl face recognoscibil pe piața relevantă. În raport cu această reținere s-a apreciat că o definiție a ceea ce însemnă “mai mult decât este necesar” s-ar putea da doar în contextul identificării scopului urmărit prin parodia în cauză. Excesul cantitativ/calitativ trebuie studiat doar în relație cu scopul parodic.

Indicațiile precise de mai sus arată că, dimpotrivă, poate fi acceptată inclusiv preluarea integrală a originalului și chiar și a substanței, elementului distinctiv al acestuia. Astfel de preluări integrale și de substanță vor putea fi oricând justificate de necesitatea acelei copieri cât mai fidele impusă parodierii melodiilor. Un alt motiv tratat și explicat este lipsa unei alternative. Argumentul redat mai sus este cu atât mai important cu cât aduce în prim plan scopul principal al reglementării din domeniul drepturilor de autor ca fiind acela de stimulare a creativității.
În intenția de a desprinde legea dreptului de autor de interpretarea greșit dată acesteia de set normativ menit să protejeze exclusiv drepturile celor care sunt în prezent creatori sau titulari, indicațiile instanțelor americane atrag atenția asupra intereselor și drepturilor celor care vor deveni creatori.

Urmărirea naturii operelor parodiate ca justificare a tratamentului diferențiat aplicabil acestora nu este o formulă prin care se acordă legitimitate preluării integrale în detrimentului scopului urmărit prin aplicarea factorului 3, ci este justificată de protejarea intereselor celor care doresc să dezvolte, în viitor, parodieri de melodii și care nu ar putea realiza aceasta decât prin preluarea întregului material original. Lipsa unei alternative reprezintă în concret o limitare a posibilității de creare de astfel de opere, ceea ce contravine în mod clar scopului principal al legii copyright, de promovare a culturii și a creativității.

În aceeași idee o copiere nu poate fi considerată excesivă doar pentru că porțiunea preluată este centrul, inima lucrării originale. În cazul Campbell s-a arătat că, dimpotrivă, caracterul parodic depinde în mod special de preluarea părții memorabile a originalului, al acelui element distinctiv și particular care îl face recognoscibil pe piața relevantă.

5. Parodia în contextul fair-dealing

În cazul instanțelor din UK care, până de curând, nu au beneficiat de o reglementare a parodiei, preluarea unui fragment esențial dintr-o operă, era considerată o încălcare a dreptului de autor, indiferent dacă o astfel de preluare cu caracter transformator avea sau nu ca rezultat o parodie. Principii care scoteau în afara legii parodia în UK, reușeau să susțină legitimitatea acesteia în US, unde, așa cum am arătat, cele mai multe dintre instanțe au demonstrat că parodierile muzile nici nu au cum să fie altfel realizate decât prin preluarea integrală a originalului sau a unor părți substanțiale ale acestuia.

În prezent, legea statutară permite parodierea operelor, prin acceptarea în cadrul Legii privind Dreptul de autor, Desenele și Brevetele (The Copyright, Designs and Patents Act 1988), a următoarelor dispoziții:

(1) Fair dealing with a work for the purposes of caricature, parody or pastiche does not
infringe copyright in the work.
(2) To the extent that a term of a contract purports to prevent or restrict the doing of any
act which, by virtue of this section, would not infringe copyright, that term is
unenforceable.”

(1) Fair dealing with a performance or a recording of a performance for the
purposes of caricature, parody or pastiche does not infringe the rights conferred by this
Chapter in the performance or recording.
(2) To the extent that a term of a contract purports to prevent or restrict the doing of any
act which, by virtue of this paragraph, would not infringe any right conferred by this
Chapter, that term is unenforceable.

Dar situația parodiei este pe departe de a fi clarificată. Reglementarea ei la nivel statutar este un început bun, într-adevăr, dar interpretarea noilor dispoziții va fi oricum lăsată la aprecierea instanțelor, care vor trebui să țină cont de principii precum proporționalitate și echitabilitate, asta, în principal datorită trimiterii exprese la fair-dealing.

Monica Lupașcu Romanian Lawyer since 2005 with LL.M. in Intellectual Property Law. She currently activates as European Trademark Attorney and internet and technology legal practitioner.   monica.lupascu@nullcyberlaw.ro

Răspunde și tu