De cele mai multe ori, o astfel de afirmație intrigă pentru că, în percepția generală, a vorbi despre limitele drepturilor de autor este echivalent cu a le contesta sau cu a susține pirateria (btw, eu nu aș defini încă conceptul). Iar legea dreptului de autor oricum este percepută de cei mai mulți ca având o singură categorie de subiecte - autorii și titularii de drepturi de autor. Cu alte cuvinte se face abstracție de publicul larg, de societate în general și se evită să se vorbească de drepturile pe care noi toți le deținem atât asupra operelor din domeniul public cât și asupra operelor protejate prin drept de autor. 1. Care sunt limitele dreptului de autor? Limitările dreptului de autor (limitele în exercitare) au fost discutate și susținute încă de la primele forme de reglementare a protecției prin drept de autor și acestea în corelare în mod special cu funcția socială a acestuia. Funcția socială a dreptului de autor impune o dublă limitare - în durata sa - și în exercitarea anumitor prerogative. Adoph Diez vorbește, pentru a explica limitarea exercițiului dreptului de autor, despre un raport de tensiune între dreptul de autor și nevoile de informare ale societății moderne. Așadar dreptul de autor nu este perpetuu, cel puțin nu teoretic și chiar dacă sunt dese încercările anumitor titulari (a se vedea cazul Disney care, ulterior încetării protecției prin drept de autor, pretinde protecția prin marcă a multor titluri de filme și personaje), autorul sau succesorii săi în drepturi pot exercita prerogativele conferite de sistem doar pentru o perioadă de timp limitată la viața sa plus 70 de ani (excepția de 25 de ani pentru operele care devin publice pentru prima oară după încetarea protecției și cea de 50 de ani de la fixare/interpretare pentru titularii drepturilor conexe). Ce înseamnă… 2 răspunsuri

Citeam la începutul săptămânii trecute despre turnura neașteptată a unei notificări, una dintre sutele de mii sau milioanele care se trimit/primesc zilnic și prin care se solicită eliminarea conținutului de pe Youtube. Articolul evidențiase destul de bine prin titlu “o companie de discuri începe o luptă împotriva cui nu trebuie” și prezenta demersul inițiat de Liberation Music împotriva lui Lawrence Lessig, care folosise în mod exemplificativ, într-una dintre prezentările sale, clipul Lisztomania, asupra căruia compania deținea drepturi. Dincolo de zâmbetele cu subînțeles ale celor care realizează că un demers împotriva celui mai mare susținător al utilizărilor libere, nu poate rămâne fără răspuns, trebuie spus că, într-un mod la fel de surprinzător, notificarea în cauză era total neîntemeiată (într-un mod clar, evident, fără nicio îndoială) întrucât folosirea unei opere în scop educațional sau critic, este exceptată de la protecția drepturilor de autor. La nivel internațional. Articolul însă mi-a amintit ceva ce multă lume nu cunoaște, și anume faptul că netemeinicia unei notificări dă dreptul la o acțiune împotriva celui care a generat inițial demersul, acțiune care poate fi întemeiată cu succces pe abuzul de drept, chiar și în România, mai ales dacă ținem cont că noua reglementare a codului civil a desprins componenta pur procesuală din perspectiva căreia a fost înțeles până acum acest concept de doctrină și de jurisprudență. Nu se mai vorbește de abuzul de drept procesual ci de abuzul de drept ca formă de exercițiu nelimitat de principiile procesuale, adică orice formă de notificare, demers, inclusiv cererea adresată Youtube (notice and take down) sau platformelor similare, prin care se urmarește, cu rea-credință, limitarea dreptului de liberă utilizare, astfel cum acesta este garantat de legislația în vigoare. Articolul 15 din NCC (noul cod civil) tratează exact situația în care o notificare nu urmărește protejarea drepturilor de autor în forma… Răspunde

Sunt sigura ca ati citit cel putin odata un articol despre fair use. Multi trec cu vederea o astfel de sintagma, altii o apreciaza ca atare, considerand-o unul dintre subiectele care intereseaza in mod special practicienii din domeniul juridic. Pentru cei care, din anumite motive, au facut o pasiune pentru copyright, „fair use” de cele mai multe ori intriga sau, dimpotriva, reprezinta rezolvarea favorabila a multor spete de „copyright infringement”. In esenta, fair use reprezinta o doctrina (transpusa ulterior in US Copyright Law) ce insumeaza limitele exercitarii dreptului de autor, adica acele situatii in care o reproducere sau o utilizare a unei opere este permisa fara incalcarea drepturilor autorilor. Motivul este foarte clar – drepturile conferinte autorilor sunt limitate inclusiv ca modalitate de exercitiu (pe langa perioada), legislatia aferenta copyright-ului necreand posibilitatea de control absolut. Astfel, fie ca ne place sau nu, si chiar in pofida ultimelor tendinte de avantajare a titularilor de drepturi in detrimentul publicului consumator (vezi proiectul de extindere a protectiei drepturilor conexe la 95 de ani si situatia DRM-urilor), oricine poate copia o opera fara consimtamantul autorului pentru uzul personal si oricine poate transforma o opera daca aceasta nu este pusa la dispozitia publicului sau daca transformarea este o parodie sau o caricatura. Sunt doar trei dintre posibilitati, celelalte pot fi regasite in cadrul art.33 din Legea nr.8/1996 (pentru ca desi am inceput cu legislatia americana, am preferat ca exemplele sa fie redate din cea romana, situatia prezentandu-se in mod similar, cu foarte putine diferente si la nivel european, in concluzie si in Romania). Prin urmare, reproducerile in scop informativ, de scurte extrase din opere, utilizarile pentru ilustrare in invatamant sau cercetare, transformarile private sau cele cu scop caricaturist sunt exemple de utilizari permise (fair use), considerate de unii (printre care ma numar) chiar adevarate drepturi… 3 răspunsuri