Am tot citit de acest drept de a fi uitat și, pe cât de răspândită s-a prezentat informația, pe atât de diluat mi s-a părut conținutul, cel puțin în ultima săptămână când știre a devenit doar acel formular online oferit de Google celor care doresc să le fie șterse datele cu caracter personal. Chiar în contextul acestei decizii a Curții Europene de Justiție, dreptul de a uitat este departe de a fi complet reglementat, și asta datorită în principal faptului că exercitarea acestuia este legată de condiția ca datele ce se doresc a fi șterse să fie "învechite, nerelevante sau excesive în raport cu scopul pentru care au fost prelucrate." Sfera de accepțiuni a ceea ce poate însemna într-un anumit context "învechit" sau "nerelevant", este desigur destul de largă și veți înțelege de fapt de ce acest drept a fost numit "infamously tricky right to be forgotten." Nu avem așadar dreptul de a solicita ștergerea oricăror date, ci doar a celor care întrunesc condițiile de a nu mai fi actuale ori relevante în raport cu scopul prelucrării. Orice ar însemna asta, într-adevăr. Sunt sigură că vor exista aplicări/interpretări abuzive, cu atât mai mult cu cât dreptul de a fi uitat deja este mediatizat complet greșit, cu atât mai mult cu cât sunt puțini cei care au remarcat că acest drept în niciun caz nu modifică sau abrogă drepturi deja reglementate în legislația specială (Directiva 95/46/EC, respectiv Legea nr. 677/2001), precum "dreptul de acces " și mai ales "dreptul de intervenție și "de opoziție" asupra datelor cu caracter personal. Am nuanțat aceste din urmă drepturi datorită similitudinilor pe care le prezintă cu dreptul de a fi uitat, prin exercitarea fiecăruia dintre acestea putându-se obține ștergerea anumitor informații. Trebuie nuanțat totuși că dreptul de a fi uitat vizează exclusiv ștergerea informațiilor outdated… Răspunde

Mă distrez din când în când cu terms and conditions, îmi delectez și activez mintea cu dichisurile avocaților care au lucrat pentru Facebook, Instagram ori Apple atâtea fascinante modele de frazeologie juridică de bun gust și bună inspirație. Mai ales de bună inspirație. Și mă opresc la Facebook Privacy Policy în care stocarea datelor cu caracter personal este enunțată prin formulări de genul “we receive data/we receive information” în timp ce procesul de “prelucrare” a acestor date se ascunde sub enunțuri de tipul “we use the information we receive about you in connection with the services and features we provide to our partners, the advertisers that purchase ads on the site”. Un alt mod de a spune că urmare a prelucrării datelor cu caracter personal (sau cum impune textul a “utilizării” în orice mod a acestora), acestea sunt transferate către terții identificați a fi parternerii și companiile care cumpără publicitate la nivelul platformei Facebook. Adică poate deveni importator de date cu caracter personal orice persoană fizică sau juridică, din orice colț al lumii, inclusiv din țări în care legislația nu asigură un minim nivel de protecție pentru prelucrarea/stocarea datelor cu caracter personal. Chiar și așa, mă gândesc ca FB nu ar putea fi acuzată de lipsă de transparență, pe de o parte consimțământul se subînțelege când se vorbește de “information you choose to share” iar pe de altă parte există și texte în care transmiterea/transferul datelor este clar exprimată – “We only provide data to our advertising partners or customers.” Am putea spune că există o minimă raportare la principiile protecției datelor cu caracter personal, precum existența consimțământului și corectă informare în privința categoriilor de destinatari. În realitate scopul prelucrării este destul de ambiguu formulat iar garanțiile oferite prin directiva 95/46/EC nu sunt respectate. A se remarca, expresii de genul… 3 răspunsuri