Citeam la începutul săptămânii trecute despre turnura neașteptată a unei notificări, una dintre sutele de mii sau milioanele care se trimit/primesc zilnic și prin care se solicită eliminarea conținutului de pe Youtube. Articolul evidențiase destul de bine prin titlu “o companie de discuri începe o luptă împotriva cui nu trebuie” și prezenta demersul inițiat de Liberation Music împotriva lui Lawrence Lessig, care folosise în mod exemplificativ, într-una dintre prezentările sale, clipul Lisztomania, asupra căruia compania deținea drepturi. Dincolo de zâmbetele cu subînțeles ale celor care realizează că un demers împotriva celui mai mare susținător al utilizărilor libere, nu poate rămâne fără răspuns, trebuie spus că, într-un mod la fel de surprinzător, notificarea în cauză era total neîntemeiată (într-un mod clar, evident, fără nicio îndoială) întrucât folosirea unei opere în scop educațional sau critic, este exceptată de la protecția drepturilor de autor. La nivel internațional. Articolul însă mi-a amintit ceva ce multă lume nu cunoaște, și anume faptul că netemeinicia unei notificări dă dreptul la o acțiune împotriva celui care a generat inițial demersul, acțiune care poate fi întemeiată cu succces pe abuzul de drept, chiar și în România, mai ales dacă ținem cont că noua reglementare a codului civil a desprins componenta pur procesuală din perspectiva căreia a fost înțeles până acum acest concept de doctrină și de jurisprudență. Nu se mai vorbește de abuzul de drept procesual ci de abuzul de drept ca formă de exercițiu nelimitat de principiile procesuale, adică orice formă de notificare, demers, inclusiv cererea adresată Youtube (notice and take down) sau platformelor similare, prin care se urmarește, cu rea-credință, limitarea dreptului de liberă utilizare, astfel cum acesta este garantat de legislația în vigoare. Articolul 15 din NCC (noul cod civil) tratează exact situația în care o notificare nu urmărește protejarea drepturilor de autor în forma… Răspunde

Vorbisem la sfarsitul lunii trecute de raspunderea furnizorilor de servicii hosting, cu referire in mod special la dispozitiile corespunzatoare din Directiva privind comertul electronic, astfel cum aceasta a fost implementata prin Legea nr.365/2002. Analizasem in articolul mentionat modalitatea in care prevederile Directivei fusesera transpuse intern, punand accentul in mod special pe injustetea instituirii unei raspunderi in sarcina hosting providerilor, raspundere in virtutea careia, acestia erau obligati sa actioneze in detrimentul clientilor proprii prin blocarea accesului la materiale „aparent ilegale”. Pentru mai multe detalii cititi Notice and take down policies (US), - o incercare de a pune mai multe intrebari decat de a trage anumite concluzii :) Răspunde

Din cand in cand, pentru a imi stimula creativitatea ascult (cateodata over and over again) cu placere discursurile prof. Lawrence Lessig si regasesc de fiecare data scurte precizari care pot face diferenta intre o gresita interpretare legislativa si una corecta, datorata unei perceptii complexe, de ansamblu a ceea ce inseamna text de lege (catre care tind, evident:)). Discursul prof. Lessig, la care am mai facut trimitere la inceputul acestui blog, aducea in discutie, printre altele, extremismul la care s-a ajuns pe plan international in incercarea de a opri abundenta de materiale care incalca drepturile de autor, dand ca exemplu acele “new technologies that automatically take down any content that has any copyrighted material in it whether or not there is a judgment of fair use that could be applied to that content”. Cu referire mai putin la materiale care incalca drepturile de autor si mai mult la lipsa acelei hotarari judecatoresti care sa stabileasca in mod definitiv si irevocabil ca o anumita activitate este ilegala, am analizat dispozitiile aferente raspunderii furnizorilor de servicii informationale din cadrul Legii comertului electronic pentru a vedea in ce masura any material could be taken down whether or not there is a judgment regarding the unlawfulness of this material. 2 răspunsuri