Acest articol ar trebui să fie o continuare a celui anterior despre furnizorii de hosting, despre răspunderea sau, mai degrabă, despre exonerarea de răspundere a acestora.   Care este povestea? Clientul de hosting este unul dintre mulți aceia dornici să își spună parerea despre multe lucruri interesante, printre care și despre o anumită universitate din București. Își creează un website și îl găzduiește la o firmă de hosting cu vechime pe piața românească și anume la EasyHost, fosta Hostway Romania. Totul decurge în mod firesc, o legătură contractuală fără probleme, mai ales că acest client este deținătorul unui cont în care sunt administrate mai multe website-uri. Mențiunea contului de hosting nu este întâmplătoare, veți vedea de ce. Se întâmplă însă ca EasyHost să primească o notificare din partea unui cabinet de avocatură care reprezenta universitatea în cauză, cu solicitarea expresă de „reziliere” a găzdurii site-ului. Am ținut să redau întocmai exprimarea cabinetului de avocatură pentru că mi s-a părut cel puțin surprinzătoare, prin alegerea unor formulări, spun eu, atipice. Cum suna sesizarea, ne apucă râsul... De la inedita solicitare de reziliere a unui contract între două persoane total străine de solicitantul notificării, să trecem și la alte cereri culese din notificare. De pildă, avocații instituției lezate mai somau de exemplu comunicarea persoanei “cui ați facturat găzduirea website-ului”. După ce vorbeau de contentul site-ului și îl numeau defăimător și calomniator, indicau dispozițiile art.36 din Legea 161/2003, pe care l-au redat în următorul mod: Pentru asigurarea transparenței securității sistemelor informatice și a protecției datelor personale, autoritățile și instituțiile publice cu compentențe în domeniu, furnizorii de servicii, oragnizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societării civile desfășoară activități comune și programe de prevenire a criminalității informatice. Textul este redat corect, chiar din ultima variantă actualizată a legii în cauză, dar se pune întrebarea –… Răspunde

Recent am aflat felul greșit în care este interpretată răspunderea hosting providerilor de înșiși profesioniștii din domeniu. Am găsit un studiu, nu-l indic, publicat dintr-o poziție destul de avansată, din păcate, în care, fără a se citi în integralitate textul legii comerțului electronic, adică norma specifică (!) din domeniul răspunderii intermediarilor, se evidențiază ca normă generală răspunderea acestora pentru content. În încercarea de interpretare, studiul face trimitere la art.11 alin.(2) fără a fi remarcat (culmea), alineatul 3 al aceluiași articol, singura clauză care stabilește clar, fără niciun dubiu, că furnizorii NU răspund pentru informația stocată. Greșita interpretare pornește tocmai de la trimiterea nefastă la alineatul (2), prin greșita înțelegere a ceea ce înseamnă informație furnizată sau, mai degrabă, prin neluarea în considerare a distincției evidente dintre “informația stocată” și cea “furnizată”. Ca explicație succintă și destul de non tehnică, informația furnizată este tocmai materializarea serviciului de hosting, pe când informația stocată este cea găzduită și prelucrată de hosting provider și aceasta aparține în toate cazurile clientului de hosting și nu furnizorului. Este evident că se stabilește o răspundere ca regulă generală pentru propriul serviciu, adică pentru informația transmisă, dar în materia contentului principiul general este NON-Răspunderea. Așadar două alienate distincte ale aceluiași articol 11 din legea comerțului electronic, unul reglementează situația răspunderii pentru serviciile proprii, iar celălalt non răspunderea pentru content ca regulă generală. (2) Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia furnizată de ei înşişi sau pe seama lor. (3) Furnizorii de servicii nu răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condiţiile prevăzute la art. 12-15. Evident că înțelegând greșit care este regula generală, nu putem să realizăm nici în ce constă o excepție, întrucât aceasta se studiază în corespondență cu norma generală, unele sensuri și limite ale excepțiilor fiind înțelese doar dacă se privește în… Un răspuns

Nu știu dacă știți practica - înregistrăm un nume de domeniu pentru un prieten care nu se pricepe sau nu are timp pentru asta, ori pur și simplu nu dorește, dar nu îl înregistrăm pe numele prietenului ci ÎN NUMELE lui, judecând că cinstea, frația, prietenia și cuvantul pot înlocui cu ușurință un contract de mandat sau de prestări servicii care încorporează un mandat, în virtutea căruia poți într-adevăr să înregistrezi un domeniu în numele altei persoane. Căci ceea ce numeam mai sus înregistrare "în numele" altei persoane în realitate se traducea printr-o simplă transcriere a propriului nume chiar acolo unde platforma de înregistrare identifica registrant -ul. Altfel spus, ți-ai inscris numele ca deținător al domeniului și doar tu și prietenul tău știți că domeniul nu este al tău ci al lui. Dar este interzis? Firește că nu, poți înregistra domenii nu doar pentru prieteni, dar și pentru colegi, vecini de bloc sau clienți, contând doar ca beneficiarul serviciului de înregistrare (și în ultimă instanță al domeniului) să fie transcris ca deținător al numelui de domeniu în cauză (registrant, domain holder, domain owner sau cum vrei să îi spui). Când totuși numele adevăratului proprietar nu apare identificat, fiind înscris doar al tău, puțini vor crede că acest domeniul aparține unei alte persoane și nu ție. Și știi de ce? Pentru că există prezumția valabilității actului (sau prezumția de valabilitate a actelor oficiale căci înscrierea datelor de deținere nume de domeniu este similară acestora, chiar dacă este emisă de autorități independente)- în sensul că, odată ce rezultatul whois te identifică pe tine ca deținător, legea conferă credibilitate în primul rând acestei înscrieri oficiale și tuturor informațiile înscrise în aceasta. Așa că, dacă numele tău apare ca registrant al unui nume de domeniu nimeni nu va putea să presupună ca NU ești… Răspunde