Ar fi trebuit sa vorbesc in septembrie de procesul in care RealNetworks a fost chemat in judecata de catre Hollywood movie studios – oricum nu e tarziu nici acum, tinand cont de faptul ca sunt foarte multe persoane interesate constant de comunicarea publica si reproducerea fisierelor in mediul virtual precum si de multiplele aspecte legale implicate. Sunt una dintre acestea, asta e clar :) RealNetworks pune la dispozitie consumatorilor o serie de produse software, printre care si cel numit RealDVD care permite acestora copierea DVD-urilor in propriul calculator pentru o vizionare ulterioara. Fata de aceast serviciu axat in principal pe copierea cd-urilor, copiere care, evident, odata realizata in mediul virtual poate oricand permite si o distribuire, o comunicare publica sau o repruducere, asociatia producatorilor de filme s-a sesizat si a reactionat. A astfel sustinut ca: „RealDVD software enables users to engage in an illegal practice known as rent, rip and return, whereby a person rents a DVD from a legitimate business like Blockbuster or Netflix, uses the RealDVD software to make multiple permanent illegal copies of the movie, and returns the DVD, only to rent another popular title and make permanent copies of it, repeating the cycle of theft over and over again without ever making a purchase." Desigur, copierea poate avea ca obiect un DVD personal, nu numai unul inchiriat si poate fi realizata in scopul unei utilizari exclusive in cercul unei familii sau in scop stiintific, fiind ca atare permisa de lege, dar centrul disputei nu a fost axat pe aceste aspecte, titularii de drepturi considerand ca o pozitie privilegiata nu ar putea fi obtinuta decat in circumstanta trimiterii la dispozitiile legale privind masurile tehnice de protectie. Si intr-adevar, daca exista un temei, de ce sa nu il folosim, atata timp cand insasi legea dreptului de autor evolueaza… Răspunde

Printr-o decizie recenta a unei instante federale (28.04.2008), file-sharing-ul devine legal. Argumentele celor doua parti implicate (RIAA si Howell) au fost concentrate in mod special asupra definirii dreptului de distribuire a operei, curtea statuand ca „simpla punere la dispozitia publicului a unei copii neautorizate nu incalca dreptul exclusiv de distribuire ce apartine titularului”. Concluzia este in mare parte fondata pe decizii anterioare acesteia (precum cea dintre Universal City Studios Prods. LLP si Bigwood sau dintre Motown Record Co. si DePietr), prin care s-a stabilit ca „punerea la dispozitia publicului a unei opere intr-o retea de tip file-sharing nu constituie distribuire”. Sectiunea 106(a) (U.S.C.) precizeaza ca „titularul dreptului de autor...are dreptul exclusiv de a distribui catre public copii sau inregistrari sonore a unei opere protejate, prin vanzare sau alt transfer de proprietate, prin inchiriere ori imprumut.” In lipsa unei definitii exacte a termenului „distribuire”, sectiunea 160(a) din Legea dreptului de autor din Statele Unite (Copyright Act of 1976), a fost interpretata ca limitand sfera de acoperire a „distribuirii” la ceea ce inseamna o „transmitere reala a copiilor”, explicatia fiind completata de argumentul conform caruia, in concordanta cu limbajul legislativ, „distribuirea unei opere protejate implica transferul unei copii identificabile a acelei opere”, practic o intelegere printr-una din modalitatile descrise restrictiv precum vanzare, inchiriere sau imprumut. Mult mai interesanta pare a fi asocierea dintre „distribuire” si „publicare”, termeni perceputi de catre RIAA a avea intelesuri sinonimice. Intr-adevar, potrivit 17 U.S.C. § 101, prin „publicare” (sau „comunicare publica”) se intelege atat „distribuirea unor copii catre public” cat si „oferta de distribuire a copiilor...in vederea unei viitoare expuneri sau prezentari publice”, sensul fiind acela ca o „publicare” („comunicare publica”) implica atat o distribuire cat si o oferta de distribuire. In sustinerea celor prezentate, argumentatia RIAA concluziona ca „oferta de distribuire” a lui Howell este echivalenta… Răspunde