Am urmarit cu surprindere in ultima vreme procedurile unor furnizori de servicii hosting din tara si din strainatate care isi permit sa blocheze accesul la continutul disponibil pe site-urile gazduite de acestia pe considerentul incalcarii drepturilor anumitor terte persoane. In eventualitatea incalcarii drepturilor de autor de ex., acestia stabilesc o anumita procedura prin care pretinsul titular de drept poate sesiza compania ce furnizeaza serviciul, solicitand ca masura de siguranta inclusiv declaratia pe propria raspundere a acestuia cu privire la faptul ca materialul in cauza nu este intr-adevar autorizat de proprietarul de drept in vederea folosirii.

Sesizand ca o astfel de procedura nu putea fi stabilita de catre furnizorul de servicii decat in considerarea unei eventuale raspunderi a acestuia privind acel continut pretins abuziv, am observat ca inclusiv Legea comertului electronic poate fi interpretata gresit in acest sens obligand prestatorii serviciilor de hosting la luarea unor masuri care incalca in primul rand drepturile propriilor clienti, detinatori de drept ai materialelor disponibile pe site-uri, singurii de altfel in masura sa intervina asupra acestui continut, sa il modifice, etc.

1. Legea comertului electronic nr.365/2002, cu modificarile si completarile ulterioare

Textul in cauza care stabileste raspunderea furnizorilor serviciilor societatii informationale se regaseste in continutul art.14 al Legii nr.365/2002, astfel cum aceasta a fost modificata de Legea nr.121/2006.

• Daca un serviciu al societatii informationale consta in stocarea informatiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu raspunde pentru informatia stocata la cererea unui destinatar, daca este indeplinita oricare din urmatoarele conditii:
  • furnizorul de servicii nu are cunostinta despre faptul ca activitatea sau informatia stocata este nelegala si, in ceea ce priveste actiunile in daune, nu are cunostinta despre fapte sau circumstante din care sa rezulte ca activitatea sau informatia in cauza ar putea vatama drepturile unui tert;
  • avand cunostinta despre faptul ca activitatea sau informatia respectiva este nelegala ori despre fapte sau circumstante din care sa rezulte ca activitatea ori informatia in cauza ar putea vatama drepturile unui tert, furnizorul de servicii actioneaza rapid in vederea eliminarii sau a blocarii accesului la aceasta.
  • Prevederile alin. (1) nu se aplica in situatia in care destinatarul actioneaza sub autoritatea sau controlul furnizorului de servicii.
  • Prevederile acestui articol nu vor afecta posibilitatea autoritatii judiciare sau administrative de a cere furnizorului de servicii sa inceteze ori sa previna violarea datelor si, de asemenea, nu pot sa afecteze posibilitatea stabilirii unor proceduri guvernamentale de limitare sau intrerupere a accesului la informatii.

Disputa ar putea aparea in urma analizei conditiilor prevazute la lit.b) a alin.(1) care, printr-o interpretare per a contrario, instituie raspunderea furnizorului de servicii in cazul in care acesta „are cunostinta despre faptul ca activitatea sau informatia respectiva este nelegala

(cazul 1) sau „(…) are cunostinta despre fapte sau circumstante din care sa rezulte ca activitatea ori informatia in cauza ar putea vatama drepturile unui tert(cazul 2).

Ce inseamna aceasta luare la cunostinta in contextul redat, mai precis o corecta explicare a acestei sintagme, face si diferenta intre aplicarea sau nu a raspunderii furnizorului de servicii pe baza unei simple sesizari din partea unui pretins titular de drepturi.

Se va aprecia ca un furnizor de servicii nu poate fi considerat a avea cunostinta ca o anumita activitate este ilegala prin simpla informare transmisa de catre un titular de drepturi in privinta unei pretinse incalcari a dreptului unei terte persoane, trebuind a exista in acest sens o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila care sa stabileasca caracterul abuziv al unei anumite activitati sau ilegal al unui anumit material informational.

Chiar in absenta textului alin.(2), abrogat prin Legea nr.121/2006 („Furnizorul de servicii are cunostinta despre faptul ca activitatea sau informatia este nelegala atunci cand caracterul nelegal al acesteia a fost constatat printr-o decizie a unei autoritati publice”), nu poate fi sustinut ca un furnizor de servicii isi poate atribui calitatea unui judecator de a califica ca fiind legala sau ilegala o anumita activitate. Notificarea transmisa de pretinsul titular de drept nu poate fi astfel considerata decat o aducere la cunostinta furnizorului de servicii a unei pretinse incalcari a dreptului unei terte persoane si in niciun caz o informare cu privire la caracterul ilegal al unei anumite activitati.

O activitate astfel nu poate fi considerata ilegala in lipsa unei hotarari definitive si irevocabile care sa stabileasca acest lucru, care sa o califice ca atare, documentul reprezentat de dispozitivul acesteia constituind singura dovada de altfel care poate fi intr-adevar transmisa furnizorului de servicii in vederea aducerii la cunostina acestuia a calificarii ca ilicite a unei activitati. Doar din acest moment, in care furnizorul a primit dispozitivul hotararii se poate vb de raspunderea acestuia, pentru ca doar din acest moment furnizorul de servicii hosting are la cunostina faptul ca activitatea este intr-adevar „ilegala”, asa cum sustine art.14 alin.(1) lit.b), putand actiona ulterior in conformitate cu cerintele legii (blocand accesul publicului la informatiile abuzive de ex).

O gresita interpretare a acestor dispozitii ar putea conduce la numeroase abuzuri in societatea informationala, materiale apartinand anumitor persoane putand fi extrase sau modificate de furnizorii de hosting pe considerentul existentei unei simple notificari emise de un pretins titular de drepturi care reclama incalcarea drepturilor acestuia prin materialul informational in cauza.

In mod categoric, mult mai multe probleme apar in cazul 2 prezentat de art.14 lit.b), dispozitii care par a institui o raspundere dincolo de limitele impuse prin Directiva nr. 2000/31/CE. In speta se vorbeste de aceasta data de situatia in care furnizorul de servicii este raspunzator daca „are cunostinta despre fapte sau circumstante din care sa rezulte ca activitatea ori informatia in cauza ar putea vatama drepturile unui tert”.

Bineinteles ca prezumtia de ilegalitate a unui anumit continut nu poate fi adusa in stadiul de certitudine decat in conditiile in care aceasta este dovedita printr-un inscris emis de o instanta judecatoreasca, dar ce se intampla in situatia in care printr-un text de lege se prevede obligatia furnizorului de hosting de a actiona rapid in vederea eliminarii sau blocarii accesului la un continut in cazul in care acesta este informat cu privire la anumite fapte si circumstante din care sa rezulte ca acel continut ar putea vatama drepturile unei terte persoane? Bineinteles ca o simpla notificare a unui pretins titular de drepturi poate sa faca dovada in acest sens, pentru ca de aceasta data nu se vorbeste despre ceva cert, catalogat ca fiind ilegal printr-o hotarare judecatoreasca, ci de un continut care ar putea vatama drepturile unei terte persoane. Altfel spus, este instituita o obligatie asupra furnizorilor de servicii care, prin masurile luate de acestia, poate prejudicia grav interesele altor detinatori de drepturi in baza unei simple prezumtii.

2. Directiva 2000/31/CE privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (directiva privind comerţul electronic)

Interesata de sursa acestor deficiente legislative, am putut observa ca un text care sa permita asemenea abuzuri, nu se regaseste in cadrul dispozitiilor Directivei 2000/31/CE (Directiva), cea ale carei prevederi sunt de fapt transpuse prin modificarile din 2006 ale Legii comertului electronic.

Art.14 al Directivei, denumit „Stocarea – hosting” are urmatorul continut:

1. Statele membre vegheaza ca atunci cand un serviciu al societatii informaţionale consta in stocarea informatiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu sa nu fie responsabil pentru informatiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu conditia ca:

(a) furnizorul sa nu aiba cunostinta despre activitatea sau informatia ilicita, iar in ceea ce priveste actiunile in daune, sa nu aiba cunostinta de fapte sau circumstante din care să rezulte ca activitatea sau informatia este vadit ilicita sau

(b) furnizorul, din momentul in care ia la cunostinta despre acestea, actionează prompt pentru a elimina informatiile sau pentru a bloca accesul la acestea.

Astfel cum se poate observa, textul primei teze a lit.(a), fiind identic cu dispozitiile primului caz prezentat, nu suporta alta interpretare in afara aceleia ca obligatia instituita furnizorului, de blocare a accesului la continutul informational, va functiona doar in masura in care acesta va avea cunostinta de activitatea ilicita calificata ca atare printr-o hotarare judecatoreasca. In afara acestei conditii, textul mai face referire doar la situatia redata de lit.a) a art.14 din Legea comertului electronic, care nu face obiectul prezentei analize.

Nu regasim astfel nicio precizare interpretabila, de genul celei folosite de actul normativ romanesc („ar putea vatama”) fiind, dimpotriva, luate in considerare doar activitatile „ilicite”, inclusiv in cadrul tezei a doua a lit.(a), facandu-se trimitere la o „informatie vadit ilicita”. Evident de altfel, tinand cont de scopul principal al Directivei care este asigurarea unui comert electronic functional, obiectiv care nu poate fi atins printr-un dezechilibru in ceea ce priveste protejarea drepturile si interesele participantilor. De altfel Directiva precizeaza la pct.(46) din preambul faptul ca:

Este oportun sa se procedeze la inlaturarea informatiilor în cauza sau blocarea accesului la acestea cu respectarea principiului libertatii de exprimare si a procedurilor stabilite in acest sens la nivel national.