In 2011, cand tehnologia este peste tot, pana si in administratie, cand toata lumea isi comanda de pe internet si cand gasesti pe facebook inclusiv persoane de varsta a treia, exista in Romania judecatori care nu stiu ca website-ul reprezinta o opera ce poarta drepturi de autor. De fapt, contesta calitatea de opera a website-ului si modalitatea in care aceasta este creata, sustinand in modul cel mai ciudat posibil ca „realizarea unui website reprezinta punerea intr-o anumita structura a mai multor programe de calculator”.

Acum, cand scriu asta, ma intreb care ar fi putut fi izvorul unei astfel de afirmatii sau mai precis cum s-a nascut ideea „website-ului as a software lego”; imi vine greu sa cred ca, in lipsa de cunostinte intr-un domeniu, un judecator nu ar fi putut sa incerce un google search pentru a vedea „ce zice lumea”, asa, macar din curiozitate.

Uite, eu de AICI am invatat ce inseamna „internet” „drepturi de autor” „website-uri”. Este inca postat powerpoint-ul „dreptul de autor si internetul” unde Bogdan Manolea explica ce reprezinta o pagina web - o opera de creatie intelectuala ce poarta drepturi de autor.

Si daca in romanii nostri nu avem incredere, atunci poate e relevanta sursa asta.

Inainte de a reda citatul edificator, un scurt (atat cat se poate) rezumat al cauzei: KANVAS STUDIO incheie cu PRO MOTOR SRL un contract de dezvoltare website ce incorpora propriul CMS (content management system). Opera (website-ul) este finalizat, beneficiarului fiindu-i puse la dispozitie user-ul si parola pentru introducerea continutului text/poze, etc. Clientul se declara nemultumit si introduce cerere de chemare in judecata pentru recuperarea avansului. Dezvoltatorul web face cerere reconventionala solicitand plata integrala plus penalitati.

KANVAS STUDIO (in dosar parata reclamanta) ridica exceptia de necompetenta materiala sustinand ca cererile si procesele in materie de creatie intelectuala se judeca de tribunal si nu de judecatorii iar reclamanta parata (PRO MOTOR SRL) ridica exceptia insuficientei timbrari sustinand ca cererea reconventionala trebuie timbrata la valoare intocmai ca orice cerere avand ca obiect pretentii banesti.

„Asupra exceptiei necompetentei materiale, instanta retine urmatoarele:

Respinge ca neintemeiata exceptia necompetentei materiale invocata de parata reclamanta. Admite exceptia insuficientei timbrari a cererii reconventionale invocata de reclamanta parata. Anuleaza ca insuficient timbrata cererea reconventionala formulata de parata reclamanata S.C. KANVAS STUDIO S.R.L. in contraductioriu cu reclamanta parata S.C. PRO MOTOR S.R.L.”

Sincer, cel mai dificil sa contrazici un punct de vedere este cand cel care il emite se exprima prost – trebuie sa recunoasteti ca din text nu se desprinde foarte usor motivul care a stat la baza deciziei de respingere a exceptiei de necompetenta materiala. Well, am reusit totusi sa formulez recursul din care extrag urmatoarele:

„Este adevarat ca in realizarea obiectului contractual subscrisa presta anumite servicii denumite in mod uzual de servicii de grafica si programare, dar fiecare dintre acestea se subsumeaza exclusiv scopului crearii website-ului in cauza. Spre diferenta de ceea ce denumim in mod generic „prestari servicii”, in urma „prestatiilor” corespondente domeniului dreptului de autor sunt realizate anumite opere ce poarta drepturi de autor.

Pretul convenit de parti in cazul dezvoltarii unor opere de creatie intelectuala reprezinta de fapt remuneratia cuvenita autorului ori titularului, persoanei care dezvolta opera in cauza. In speta, pretentia adresata instantei prin cererea reconventionala a subscrisei consta tocmai in plata acestei remuneratii.

Intr-adevar, prin cererea reconventionala subscrisa solicita angajarea raspunderii contractuale a intimatei, dar temei al acestei solicitari consta tocmai in faptul ca intimata NU si-a indeplinit obligatia de plata a remuneratiei cuvenite titularului.

In mod gresit instanta a sustinut ca doar incalcarea unui drept de autor ar reprezenta temei pentru ca litigiul sa atraga competenta de solutionare a instantei specializate. Textul art.2 pct.1 lit.e) C.proc.civ este destul de clar enuntand competenta exclusiva a tribunalului pentru „cereri si procese in materie de creatie intelectuala”. Pentru ca textul de lege nu identifica in concret, vom aprecia ca ORICE cereri si procese ce au ca obiect opere de creatie intelectuala vor fi judecate in prima instanta de tribunal, nu numai cele privind incalcarea unui drept de autor.

Intr-adevar cererea reconventionala nu priveste incalcarea unui drept de autor pentru ca in cazul de fata NU avem de-a face cu o opera deja realizata la momentul semnarii contractului ci cu una ce urma a fi realizata ulterior incheierii conventiei dintre parti.

Legea dreptului de autor identifica prin art.46 „contractul de comanda pentru opere viitoare” ca fiind supus acelorasi dispozitii din materia dreptului de autor. In considerarea celor mai sus enuntate, chiar nefiind vorba de o incalcarea a unui drept de autor, nu poate fi contestata competenta tribunalului intrucat ne aflam in materia creatiilor intelectuale, cererea subscrisei fiind intemeiata pe un contract de comanda a unei opere viitoare, in baza caruia a fost solicitata plata integrala a remuneratiei cuvenite subscrisei pentru dezvoltarea Site-ului in cauza, remuneratie solicitata la plata prin factura nr.[]).

In plus fata de aceasta, in aprecierea per ansamblu a dispozitiilor Legii nr.8/1996, instanta a considerat in mod gresit ca obiect al dreptului de autor il reprezinta DOAR programele de calculator si nu realizarea de website-uri care consta in perceptia instantei „in punerea intr-o anumita structura a mai multor programe de calculator”, fapt ce nu ar atrage incidenta legii speciale.

Desi suntem intr-un stadiu al practicii judiciare in care nu mai poate fi totusi contestata calitatea de opera de creatie intelectuala a website-urilor, facem totusi precizarea ca legea dreptului de autor nu impune conditii in ceea ce priveste modalitatea de realizare a unei opere; sunt astfel supuse Legii nr.8/1996 toate operele de creatie intelectuala indiferent de modalitatea de realizare, prin „simplul fapt al realizarii acestora, chiar în forma nefinalizata” (art. 1 alin.(2) din Legea nr.8/1996). Website-ul reprezinta o opera de creatie intelectuala, indiferent de modalitatea de realizare a acesteia, altfel spus chiar si in ipoteza eronata in care am admite ca dezvoltarea acestuia ar consta in punerea intr-o anumita structura a mai multor programe de calculator.

Netinandu-se cont de faptul ca obiectul contractului dintre parti il reprezenta o opera de creatie intelectuala si ca pretentiile deduse judecatii prin cererea reconventionala reprezinta solicitari la plata remeneratiei aferente drepturilor de autor asupra acestei creatii, instanta a considerat ca nu sunt aplicabile dispozitiile speciale ale art. 5 din Legea 146/1997, care deroga de la practica timbrajului la valoare pentru pretentiile corespondente drepturilor de autor:

„Cererile formulate în domeniul drepturilor de autor (…) se taxeaza dupa cum urmeaza:
a) cereri pentru recunoasterea dreptului de autor si a celor conexe, pentru constatarea încalcarii acestora si repararea prejudiciilor, inclusiv plata drepturilor de autor si a sumelor cuvenite pentru opere de arta, precum si pentru luarea de masuri în scopul prevenirii producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea repararii acestora 39 lei”.

Concluzia mea:

Website-ul reprezinta o opera de creatie intelectuala. Cererile privind creatiile intelectuale se judeca doar de tribunal in prima instanta iar in eventualitatea pretentiilor banesti care au ca izvor contracte avand ca obiect crearea unui website, NU se aplica timbrajul la valoare ci dispozitiile de exceptie de la art. 5 din Legea 146/1997. Cam atat. De-abia astept sa vad hotararea pe recurs.

De mult vroiam sa vorbesc de o speta extrem de interesanta, care implica o marca, un nume de domeniu, doua interese contrarii … si, pentru un plus de atractivitate, drepturi de proprietate intelectuala asupra numelor comerciale.

Stiu ca este greu sa apreciezi fara date concrete si mult mai greu sa emiti o parere cu subiecte desprinse din context, dar nu am sa dezbat intregul dosar la care am facut referire (desi pe cat era de complex, pe atat de interesant ar fi fost) preferand sa vorbesc azi exclusiv de ceea ce inseamna protectie a numelui comercial si de diferentele existente intre acest tip de protectie si protectia marcilor (ma refer la diferentele ce merita luate in considerare).

Vorbim de nume comerciale si avem in vedere, evident, acele denumiri inregistrate la Registrul Comertului si extinse cu penibilul „S.R.L.” sau „S.A.”, de care, in acelasi evident mod, ne facem ca uitam pentru a nu strica denumirea aleasa dupa zeci de ore de naming.

Asta la nivel national, dar vezi wipo.int (vezi treaties > full text of Paris Convention) si iti dai seama ca protectia numelui comercial este in primul rand recunoscuta si garantata la nivel international pentru ca art.8 din tratatul in cauza prevede ca: „A trade name shall be protected in all the countries of the Union without the obligation of filing or registration, whether or not it forms part of a trademark”. Remarcam, cel putin la nivel terminologic, si oricat de superficiala ar parea aprecierea, ca „trade name” reprezinta un concept total diferit de notiunea de „trademark”, neputand asadar face confuzie intre un nume comercial si o marca.

Protectia asupra numelui comercial se traduce in drepturi pe care societatea in cauza le detine asupra denumirii pe care o poarta. Si aici ajung la unul dintre aspectele importante ale spetei, se poate oare obtine un nume de domeniu in baza unui drept detinut asupra unui nume comercial? Mai corect spus, poti interzice tertilor folosirea unui nume comercial ce prezinta o terminologie similara cu denumirea unei firme?

Stim ca, in baza drepturilor detinute asupra marcilor, titularii pot interzice nume de domenii ce incorporeaza termeni identici sau similari, asta pentru ca modelul de protectie conferit de legislatia incidenta se aplica asupra a tot ceea ce este similar/identic si folosit intr-un mod in care se poate creea confuzie in randul publicului, incluzand riscul de asociere. Am putea considera oare, in extenso, ca aceste prevederi se pot aplica si denumirilor comerciale, sens in care ar exista temei de interzicere a utilizarii unor nume de domeniu ce au in componenta termeni folositi in cadrul unor nume de firma?

Unii spun ca DA si arata cu degetul la articolul 8 din Conventia de la Paris, eu sustin ca NU; tratatul stabileste, fara niciun dubiu, ca numele comerciale vor fi protejate, DAR nu contine nicio precizare in ceea ce priveste felul in care acestea vor fi protejate, lasand dreptul intern sa reglementeze aceste aspecte. Cand spun drept intern ma refer la legislatia aplicabila numelui comercial, diferita de acele prevederi care reglementeaza marcile, si anume Legea nr.26/1990 privind registrul comertului, cu modificarile si completarile ulterioare.

Actul normativ in cauza, mai precis art.30 alin.(4) confirma existenta unui drept asupra firmei, cu precizarea expresa ca acesta se intinde exclusiv asupra denumirii inregistrate - „Dreptul de folosinta exclusiva asupra firmei se dobandeste prin inscrierea acesteia in registrul comertului”. Altfel spus, legislatia romaneasca protejeaza numele comerciale, dar recunoasterea dreptului este nuantata in cazul firmelor, in sensul ca dreptul exclusiv este acordat doar in privinta denumirii inregistrate si nu asupra anumitor componente ale acestei denumiri.

In plus fata de aceste prevederi potrivit art.38 alin.(2) din aceeasi lege, sunt acceptate spre inregistrare firme a caror componenta este diferita DOAR in privinta anumitor termeni:
„Cand o firma noua este asemanatoare cu o alta, trebuie sa se adauge o mentiune care sa o deosebeasca de aceasta, fie prin desemnarea mai precisa a persoanei, fie prin indicarea felului de comert exercitat sau in orice alt mod.”

Diferentierea intre protectia asupra denumirii integrale si protectia asupra unor termeni reprezinta unul dintre principalele argumente in baza caruia se poate sustine ca DOAR in cazul marcilor, confuzia in randul publicului poate fi generata de o denumire ce preia o parte din elementele verbale ale unei marci (caz in care se poate vorbi de o incalcare a drepturilor detinute de titularul de marca). Nu aceeasi este situatia numelor comerciale; daca avem in vedere un nume de domeniu ce preia doar o parte dintr-o denumire comerciala, nu putem vorbi de o prezumtie de incalcarea a drepturilor detinute de titularul numelui de firma, atata vreme cat societatea in cauza nu detine un drept exclusiv asupra fiecarui termen.

Exclusivitatea este cheia, cel putin din punctul meu de vedere, pentru ca poti limita folosirea de catre terti a unui termen doar in cazul in care drepturile sunt detinute in mod exclusiv si nu se poate vorbi de asa ceva in contextul in care legea accepta inclusiv inregistrarea altor denumiri de societati ce prezinta in componenta acelasi termen. Daca in baza de date a Registrului Comertului exista cel putin doua companii ce au in componenta denumirii comerciale acelasi termen, este clar ca oricare dintre aceastea poate folosi termenului in cauza si mai mult decat clar, ca niciuna dintre aceste companii nu detine un drept exclusiv asupra termenului. Neavand un drept exclusiv asupra unui termen, nici nu se poate vb de o posibilitate de limitare a tertilor in a folosi acel termen, inclusiv prin inregistrarea unui nume comercial.

Pentru a fi mai evident si pentru cei mai putin familiarizati cu anumite terminologii (macar pentru o placuta lecturare), daca firma pe care o detineti se numeste „lame ideas srl”, nu puteti interzice tertilor inregistrarea unui nume de domeniu de genul „lame.ro” pentru ca NU exista drepturi exclusive asupra fiecarui termen in parte ci doar asupra denumirii integrale „lame ideas” – a nu se lua in considerare faptul ca termenul este intr-adevar unul uzual, comun, este doar un exemplu, chiar daca termenul ar fi fost unul cu totul particular, interpretarea ar fi fost aceeasi.

Sincer, nu as vrea sa fiti de acord cu mine, chiar imi doresc un contra argument, dar unul solid, care sa zguduie din temelie toate sustinerile mele.

Aveti aici un video interesant, de fapt o prezentare a ceea ce poate insemna interventia sau prezenta unui avocat intr-un business de creatie (designeri, agentii de publicitate, development, etc).

Daca aveti rabdare, poate prindeti cateva idei din recomandarile lui Mike Monteiro, Director de Creatie la Mule Design Studio – si ma adresez evident, celor care nu au cunostinte juridice dar activeaza in online, sunt creatori de opere si in aceasta calitate presteaza diverse servicii pentru clienti, semneaza in mod frecvent contracte (sau cel putin asa ar trebui).

In cazul in care nu aveti timp sau chef sa urmariti prezentarea, nu ramane sa va spun decat „Don’t start work without a contract”. Este poate cel mai important lucru pe care trebuie sa il aveti in vedere.

Mi-am dat seama recent ca, desi am avut “n” ocazii, nu am reusit sa scriu mai nimic despre marci. As adauga, in plus, ca domeniul este chiar unul care ma atrage in mod deosebit iar ocaziile la care faceam referire au constat de cele mai multe ori in opozitii, chiar spete in instanta ori intamplari care au generat un studiu ori au avut ca baza un research in domeniu.

O sa incep cu ceva aproape hazliu poate datorita frecventei cu care, in viata mea profesionala, ma izbeste intrebarea „sigur ne puteti reprezenta in procedurile de opozitie din fata OSIM?” „reprezentarea nu este rezervata doar consilierilor in proprietate industriala?”

Ideea nu este daca sunt sau nu consilier in proprietate industriala si asta pentru ca, btw, chiar detin o atestare in domeniu, mult mai important este sa fii consilier in proprietate industriala inscris in camera consilierilor de proprietate industriala pentru ca exercitarea acestei profesii, desi atestata printr-un examen si o diploma, nu are nicio valoare in Romania fara incadrarea in membership-ul asta numit Camera Nationala a Consilierilor in Proprietate Industriala din Romania.

NU este relevant sa discutam nici ca formula legislativa te constrange (in sensul in care exista anumite limite) si nu poti exercita profesia de avocat si in acelasi timp pe cea de consilier in proprietate industriala - asta ar fi o alta discutie.

Ma intorc la clientul care, fara cunostinte foarte aprofundate, ma intreaba daca intr-adevar as putea, in calitate de avocat, sa il reprezint in fata procedurilor de opozitie de la OSIM. Ii spun ca DA, mentionand ca experienta personala a aratat acest lucru. Nu stie ca este clientul nr.10 care imi pune aceasta intrebare. Pentru siguranta lui, da un telefon la OSIM unde lucrurile sunt intr-adevar in ceata pentru ca persoanele care, in mod normal, ar trebui sa raspunda obiectiv la intrebarile publicului, nu au replici de genul „trebuie (NU trebuie) in mod obligatoriu sa va reprezinte un consilier in proprietate industriala” ci prefera sa dea un reply mai putin transant „va recomand sa discutati si cu unul intre consilierii in proprietate industriala”.

Ok, in contextul asta, nu ai alta optiune decat sa discuti pe text. Am avut in vedere doua paragrafe de la art.6 din Regulamentul de aplicare al Legii nr.84/1998:

(1) Solicitantul, titularul sau orice persoană interesată POATE fi reprezentat(ă) în procedurile în faţa OSIM printr-un mandatar autorizat, cu domiciliul sau sediul în România.
(3) Solicitantul, titularul sau persoana interesată, care nu are nici domiciliul, nici sediul şi nici o unitate industrială sau comercială efectivă şi funcţională pe teritoriul Uniunii Europene ori în Spaţiul Economic European, va fi reprezentat ÎN MOD OBLIGATORIU, prin mandatar autorizat, cu excepţia procedurii de depunere a unei cereri.

Textul de lege poate fi intr-adevar tricky, cel putin pentru client si poate mai putin pentru un avocat, jurist ori, fie, pentru un consilier in proprietate industriala…

Si printre altele, acum imi dau seama cat de utile sunt comment-urile in word pentru ca, sincer, ar si fost mult mai interesant daca as fi putut sa introduc interpretarea la nivelul anumitor termeni din paragrafele de mai sus.

Revenind…

Citind cu atentie, observam ca legea nu vorbeste de vreo obligativitate, mai mult decat atat, terminologia folosita „solicitantul .. POATE fi reprezentat … printr-un mandatar autorizat” indica un DREPT al fiecarei persoane solicitante ori titulare de a alege intre reprezentarea printr-un mandatar autorizat sau alta forma de reprezentare – cum ar fi printr-un avocat.

Utila este si dispozitia aferenta alin.(3) pentru ca din analiza acesteia rezulta ca adevarata obligativitate exista DOAR in circumstanta in care solicitantul, titularul nu are domiciliul/sediul pe teritoriul Uniunii Europene. Fiind reglementata in mod particular, este evident ca, in afara acestei situatii, va fi aplicabila dispozitia cu caracter general de la alin.(1).

Mai pentru intelesul tuturor, daca nu ne gasim in situatia in care solicitantul nu are sediul in Uniunea Europeana, avocatii vor avea drept de reprezentare pentru ca persoana titulara a marcii ori solicitanta a unei inregistrari de marca, poate alege aceasta forma de reprezentare (este dreptul ei) si nu reprezentarea printr-un consilier in proprietate industriala (acel mandatar autorizat de care se vorbeste in Regulament).

UFF, am scapat, daca mi se va putea vreodata „intrebarea” (THE question), voi da direct linkul de la acest post.

Pentru ca lumea intreaga nu doar se bucura de produsele Apple ci incearca sa si profite de acest minunat Apple AppStore in care oricine poate deveni peste noapte un developer cunoscut, nici Romania nu sta mai prejos, putandu-se remarca si aici o piata in devenire.

Recunosc, tema articolului nu se doreste a fi piata iPhone Apps din Romania ci promovarea unor aplicatii utile juristilor si avocatilor, cel putin din punctul meu de vedere, vorbind in speta de Codul Civil, Codul de Procedura Civila, Legea insolventei si Legea societatilor comerciale, cea din urma pentru a va contrazice intr-un mod mai cu efect cu toti referentii Registrului Comertului – un loc, unde sincer, legislatia si logica asociata acesteia ori principiile de drept, isi pierd valoarea, credibilitatea.

Well, imi pare rau ca am amintit de Registrul Comertului in contextul acestei initiative interesante, mai ales ca vroiam sa imi activez putin colegii detinatori de iPhone, si nu stiu daca am reusit facand trimitere la o institutie a statului.

Stiu, dupa atata vreme am revenit cu post foarte scurt!

Toata lumea alearga sa depuna declaratii de venit, sa incheie contracte de asigurare din cauza marelui eveniment legislativ – Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.58/2010 potrivit careia beneficiarii veniturilor derivate din contracte de cesiune a drepturilor de autor, “datoreaza contributiile individuale de asigurari sociale, asigurari sociale de sanatate si asigurari de somaj”.

Isteria este intr-un fel motivata – romanii sunt corecti si nu vor sa depaseasca termenul de 25 al lunii august pentru declararea veniturilor realizate in luna iulie. Nu am avut timp sa ma bulversez foarte tare de acest exces de zel al contribuabilului pentru ca mi s-a pus o intrebare interesanta – “trebuie intr-adevar declarate veniturile aferente lunii iulie sau veniturile corespondente lunii august?”. Imi face placere sa adaug vizavi de asta ca am constatat pentru a nu stiu cata oara ca am clienti isteti…

In continuare merg pe varianta clasica, observ data intrarii in vigoare a OUG 58/2010 ca fiind 1 iulie 2010. Normele de aplicare a art.III din oug-ul in cauza intra in vigoare pe 3 august 2010 – perioada iulie – august oricum nu imi atragea atentia pentru ca o norma de aplicare in general face corp comun cu legea, considerandu-se ca data intrarii in vigoare este data actului normativ principal. Observ in schimb ca normele metodologice NU contin doar prevederi interpretative, de aplicare a OUG-ului ci si prevederi in completarea acestuia si de aici incepe problema pentru ca mi-am pus evidenta intrebare ce valoare are o norma care este completata printr-un alt act, retoric – poate fi considerata completa o norma al carei act de aplicare ii aduce modificari? Eu cred ca NU si continui cu o alta intrebare – daca este clar ca OUG 58/2010 reprezinta un act care a devenit complet doar la 3 august 2010 (prin completarile aduse de norme) cum poate fi pus in aplicare de la data de 1 iulie fara a fi incalcat principiul neretroactivitatii legii?

Caut in TGD, mai citesc o data, de doua ori normele, ordonanta si intreb si alti avocati – raspunsul este unul singur – NU poate fi aplicabila de la data intrarii in vigoare a normelor pentru ca normele vin in aplicarea legii, nu pot adauga la lege! Si ce facem totusi daca in Romania – tara tuturor posibilitatilor si a romanilor corecti si civilizati care vor sa depuna declaratii, exista aceasta circumstanta in care legiuitorul in inteligenta care il caracterizeaza a dat o norma care adauga la lege? Mai putem oare sa privim aspecte de forma cum ar fi titlul „norme de punere in aplicare” ca explicand ceea ce continutul actului in sine contrazice?

Intr-adevar, in mod normal, in considerarea unei legi concepute prost, nu poti gasi metode de aplicare trunchiata. Totusi avocatul Biris Goran vorbeste de aplicarea normei si NU a OUG-ului 58/2010. Daca luam in considerare DOAR normele, atunci de ce mai vorbim de termenul de intrare in vigoare al OUG-ului (1 iulie 2010)? (pentru ca in acest context mi se pare irelevant sau cel putin ciudat sa ma raportez la un act normativ facandu-l aplicabil de la o data la care a intrat in vigoare o alta lege).

Si, in sustinerea aceleasi idei, pe care nu o contest din punct de vedere practic, daca ne raportam exclusiv la norme si ele au intrat in vigoare pe 3 august 2010, cum s-ar putea aplica aceste dispozitii unor venituri incasate in iulie fara a incalca principiul Neretroactivitatii legii civile?

Cunoscutul principiu al neretroactivitatii legii civile se traduce prin faptul ca legea civila nu trebuie sa afecteze in niciun mod raporturile existente inaintea intrarii ei in vigoare. Pentru a fi mai clara pentru toata lumea, potrivit acestui principiu, daca aplicam exclusiv normele, NU trebuie sa fie afectat nici dreptul oricarei persoane de a NU plati contributiile de asigurari de somaj de ex pentru veniturile incasate in luna iulie – pentru ca in luna iulie normele nu existau, existau doar prevederile OUG 58/2010 care sustine la art.III alin.(4) ca „Obligatia declararii, calculului, retinerii si platii contributiilor prevazute la alineatul precedent revine platitorului de venit, in conformitate cu prevederile legale in vigoare”.

Platitorul de venit nu este definit expres, dar din interpretarea art.7 din C.fiscal reiese clar ca acesta nu poate fi „beneficiarul de venit” adica cel care incaseaza veniturile, cedentul din contractul de drepturi de autor – „beneficiarul de venit se afla intr-o relatie de subordonare fata de platitorul de venit”.

Ce avem in concluzie? - o norma care contrazice actul normativ principal, care nu interpreteaza si pune in aplicare legea ci adauga la lege. Aceeasi norma se doreste a fi aplicata cu precadere, dar asupra veniturilor realizate in luna iulie, cand ea nici nu era in vigoare – in luna iulie existand doar dispozitii care impun obligatia de plata platitorului de venit, adica persoanei juridice cu care cedentul drepturilor de autor are un contract. (o alta interpretare o da dl Biris Goran care considera ca textul ia in calcul doar activitatile, altele decat cele salariale, considerate de lege “activitati dependente“)

Pot fi continuate mai multe discutii aici pentru ca, daca luam in considerare comunicatul de presa al Casei Nationale de Pensii si Alte Drepturi de Asigurari Sociale aflam ca activitatile corespondente contractelor de drepturi de autor NU pot fi reconsiderate activitati dependente, ci doar activitati independente. O interpretare care contrazice legile si care evident ca nu va putea constitui temeiul niciunei persoane care va dori, la un anumit moment, sa justifice in fata autoritatilor, ca activitatea sa este independenta si nu dependenta. Spun asta pentru ca potrivit noilor modificari veniturile obtinute din contracte de drepturi de autor pot fi integrate in sfera veniturilor din activitati independente atata vreme cat NU sunt indeplinite conditiile art.7 codul fiscal (circumstante care dovedesc ca o activitate este dependenta).

Stiu ca nu am reusit sa rezolv nimic cu acest articol, as fi putut sa continui la nesfarsit cu zeci de comentarii, va las in continuare interviul cu dnul Biris Goran si cam atat, banuiesc ca pe viitor legile vor retroactiva aiurea, vor fi aplicate in mod nelegal si …nu stiu, totul e posibil. Oricum, nimeni nu acuza pe nimeni, poporul se pare ca doreste doar sa plateasca contributiile!