Cyberlaw

 

Greu sau nu de acceptat, dar dreptul de autor este limitat

De cele mai multe ori, o astfel de afirmație intrigă pentru că, în percepția generală, a vorbi despre limitele drepturilor de autor este echivalent cu a le contesta sau cu a susține pirateria (btw, eu nu aș defini încă conceptul). Iar legea dreptului de autor oricum este percepută de cei mai mulți ca având o singură categorie de subiecte – autorii și titularii de drepturi de autor. Cu alte cuvinte se face abstracție de publicul larg, de societate în general și se evită să se vorbească de drepturile pe care noi toți le deținem atât asupra operelor din domeniul public cât și asupra operelor protejate prin drept de autor.

1. Care sunt limitele dreptului de autor?

Limitările dreptului de autor (limitele în exercitare) au fost discutate și susținute încă de la primele forme de reglementare a protecției prin drept de autor și acestea în corelare în mod special cu funcția socială a acestuia.

Funcția socială a dreptului de autor impune o dublă limitare – în durata sa – și în exercitarea anumitor prerogative. Adoph Diez vorbește, pentru a explica limitarea exercițiului dreptului de autor, despre un raport de tensiune între dreptul de autor și nevoile de informare ale societății moderne.

Așadar dreptul de autor nu este perpetuu, cel puțin nu teoretic și chiar dacă sunt dese încercările anumitor titulari (a se vedea cazul Disney care, ulterior încetării protecției prin drept de autor, pretinde protecția prin marcă a multor titluri de filme și personaje), autorul sau succesorii săi în drepturi pot exercita prerogativele conferite de sistem doar pentru o perioadă de timp limitată la viața sa plus 70 de ani (excepția de 25 de ani pentru operele care devin publice pentru prima oară după încetarea protecției și cea de 50 de ani de la fixare/interpretare pentru titularii drepturilor conexe).
Ce înseamnă asta? În primul rând că drepturile autorului sunt limitate în timp și în al doilea rând că, ulterior protecției va urma o perioadă de non- protecție, când opera protejată ajunge în domeniul public și poate fi utilizată de orice persoană, în orice mod (de principiu) și fără a fi necesar vreun consimțămând prealabil al autorului/titularilor. Aceasta ar fi limitarea în timp.

Limitarea în exercitarea prerogativelor este reglementată în mod diferențiat și are în vedere anumite tipuri de utilizări, anumiți beneficiari, anumite circumstanțe care prezintă numitorul comun de a putea fi exercitate fără consimțământul autorului. Nu am să le identific pe toate, se găsesc enumerate în cadrul capitolului VI din lege, le puteți găsi aici, voi indica cele mai cunoscute – copia privată, reverse -engineering, parodia, utilizările de scurte citate în scop de analiză și în învățământ.

Limitarea pe care o prezintă dreptul de autor este diferită în funcție de norma care o reglementează, de exemplu pentru parodie, ea constă în imposibilitatea autorului de a putea interzice o transformare a operei de manieră a creea o parodie sau o caricatură. În legătură cu această formă de transformare nesupusă permisiunii autorului, în doctrină s-a nuanțat faptul că aceasta reprezintă de fapt o formă de exercitare a libertății de expresie, în fapt a dreptului fiecărei persoane de a putea a avea o opinie vizavi de orice creație, de a face publică această opinie și de a creea un efect satiric prin comunicare.

Neconstituind o categorie în sine, s-ar putea totuși vorbi de limitări ale protecției inclusiv prin referire la operele neprotejabile, care sunt enumerate la art.9 ca fiind idei, teorii, metode funcționare, texte oficiale, simboluri ale statului, embleme, mijloace de plată, știrile, simplele date și fapte. Știu că mulți nu o consideră ca reprezentând o categorie de limitări, dar trebuie să ținem cont și de aceste exceptări de la protecție pentru că existența acestora marchează și limita până la care drepturile de autor pot fi exercitate în general și cu privire la anumite opere, care, de exemplu, încorporează metode de funcționare, cum sunt programele de calcultor.

Am indicat foarte pe scurt care ar fi sfera limitărilor în exercitare și scopul nu a fost de a vorbi de fiecare limitare în parte ci mai mult de a evidenția natura limitată a dreptului de autor atestată în principal de existența acestor forme de limitări și excepții în exercitarea prerogativelor.

2. Există sau nu un drept de acces la operă?

Sau ce a justificat existența acestor limitări? A fost dintotdeauna sistemul de protecție gândit a fi limitat ori se explică prin natura sa ca drepturile să nu fie exclusive sau ca această exclusivitate să se manifeste între anumite limite? Există interpretări care explică existența limitărilor ca o reglementare de excepție, gândită de a da curs destinului operei de a fi devorată de consumator și de ajunge în final parte a patrimoniului cultural, care trebuie în continuu îmbogățit. Este explicată natura limitativă a drepturilor de autor și scopul reglementării derivat din funcția socială a dreptului de autor, aceea de satisfacere inclusiv a nevoii de cunoaștere/informare a publicului. Această perspectivă nu este deloc greșită, dar fără o explicație în detaliu a ceea ce înseamnă reglementare în domeniul dreptului de autor, majoritatea va percepe existența limitărilor ca fiind similară unei serii de favoruri legislative acordate de autori și titulari societății în general. Ori în realitate, excepțiile și limitările drepturilor de autor “traduc” în concret reale drepturi de acces la operele protejabile sau la opere în general (dacă avem în vedere operele din domeniul public și cele neprotejabile prin dreptul de autor).

Am întâlnit oameni cu o experiență destul de mare, chiar în domeniul drepturilor de autor, care contestau excepțiile și limitările din domeniu ca fiind de fapt expresia drepturilor publicului larg, susținând că legea dreptului de autor tratează un sigur set de drepturi, cele corespondente titularilor și autorilor. Oricum, a nu recunoaște drepturile publicului în acest domeniu este echivalent cu a nega procesul premergător oricărei reglementări și a faptului că orice dispoziție, indiferent de domeniu, are ca prim scop ordinea socială, care se realizează prin încercarea de echilibrare între titularii diverselor interese contrare. În domeniul drepturilor de autor norma este expresia unei încercări de menținere în ordine a intereselor titularilor de drepturi/autorilor, pe de o parte, cu interesele publicului larg de acces la cultură, pe de altă parte.

Raportul de tensiune anterior este în fapt raportul juridic reglementat de actuala normă, subiectele rămânând aceeași, indiferent că sunt sau nu evidențiați în mod expres. Există, fără discuție un raport între titulari și obiectul protecției, în speță operele protejabile sau protejate, dar reglementarea în sine este expresia cu prioritate a raportului dintre autori și restul persoanelor, categorisite a fi publicul larg, dacă vreți societatea în general, al cărei interes de acces la informație/cultura este contrar (într-o anumită măsură și până la un anumit nivel) interesului autorului de protejare a acelei opere și de restrângere/limitare a accesului la operă fără consimțământul acestuia.

Garantarea anumitor drepturi unei categorii de subiecte, de exemplu titularilor, va corespunde întotdeauna existenței anumitor obligații în sarcina celeilalte categorii de subiecte, obligația de a nu reproduce în scop comercial operele protejate, fără consimțământul titularilor, fiind de fapt expresia dreptului titularilor de a autoriza sau interzice reproducerea operei în cauză. Este ceea ce doctrina consideră a fi legătură indisolubilă între subiectele raportului juridic, manifestată pe tot parcursul desfășurării raportului juridic.

Norma, în general, intră în acțiune în funcție de anumite împrejurări, de cele mai multe ori determinate sau cel puțin relativ determinate. În afara acelor împrejurări norma nu acționează, respectiv obligația nu poate fi impusă, ceea ce conduce la nașterea dreptului corespondent – acela de neconformare.
Aș lua un caz simplu, cel al unei dispoziții prin care se impune plata unei taxe de către anumite persoane și până la o anumită dată. Dispoziția are evident ca subiect o categorie de persoane căreia i se adresează în mod direct, prin impunerea plății taxei în cauză. Dar impunerea în sine se va realiza exclusiv față de subiect și doar în circumstanțele prevăzute expres (până la o dată limită). Dincolo de aceste limite, ea nu va putea fi impusă și neimpunerea ei înseamnă de fapt că alte persoane decât cele avute în vedere de normă vor avea dreptul de a NU se conforma, respectiv de a nu plăti taxa, de ex.

Așa că putem să vorbim explicit, nu mai facem referire la limitări ci spunem că, vrem sau nu, există un drept la copia privată, un drept de a parodia, un drept de a folosi orice opere intrate în domeniul public, fie că acestea au fost sau nu deja preluate de către alte entități, un drept de a testa funcționalitățile unui program, chiar dacă există avertizări care interzic aceasta, un drept de a prelua metode de funcționare regăsite la nivelul anumitor programe protejate.

Cu mulți ani în urmă scriam acest articol.

Articolul următor Reglementarea Parodiei în UK
Monica Lupașcu Romanian Lawyer since 2005 with LL.M. in Intellectual Property Law. She currently activates as European Trademark Attorney and internet and technology legal practitioner.   monica.lupascu@nullcyberlaw.ro

Un răspuns

Răspunde și tu