Directiva 2002/58 (Directiva) privind prelucrarea datelor personale si protejarea confidentialitatii in sectorul comunicatiilor publice a introdus principiul e-mail marketingului bazat pe consimtamant, care in contextul reglementarii drepturilor privind viata privata si confidentialitatea datelor cu caracter personal, are rolul de a asigura o protectie sporita persoanelor fizice fata de ceea ce este considerata a fi una dintre cele mai semnificative probleme cu care se confrunta Internetul – comunicarile comerciale nesolicitate, denumite si „spam”. Au fost astfel excluse din sfera legalitatii, comunicarile electronice ale caror destinatari nu si-au exprimat anterior consimtamantul pentru a primi asemenea comunicari. Fata de conditia existentei unui consimtamant acordat in mod expres acestui tip de comunicare, printre dispozitiile Directivei regasim inclusiv o exceptie de la aplicarea acestei reguli, valabila in cazul obtinerii adresei de posta electronica cu ocazia comercializarii unor produse sau servicii (situatie redata de alin.(2) al art.13 din Directiva). Textul alin.(5) al aceluiasi articol restrange insa sfera destinarilor comunicarilor electronice ce beneficiaza de aceasta exceptie numai la abonatii persoane juridice, dispozitia directivei precizand in mod clar ca doar alin.(1) si (3) se aplica persoanelor fizice („Alineatele (1) și (3) se aplică abonaților persoane fizice”)(alin.(2) aplicandu-se pe cale de consecinta altor categorii de abonati si anume abonatilor persoane juridice). Excluderea din sfera de aplicabilitate a abonatilor persoane fizice in ceea ce priveste continutul prevederilor alin.(2) conduce la ideea ca mesajele transmise catre acest tip de abonati (persoane fizice) nu beneficiaza de exceptia regasita in cadrul acestor dispozitii. Astfel, daca in privinta email marketingului directionat catre abonatii persoane juridice, acesta era considerat legal, potrivit alin.(2), chiar in lipsa consimtamantului destinatarului*, nu la fel stau lucrurile si in privinta e-mailurilor comerciale transmise persoanelor fizice care vor fi considerate spam si astfel interzise inclusiv in situatia in care ofertantul obtine adresa de posta electronica cu ocazia vanzarii anumitor produse sau… Un răspuns

Din cand in cand, pentru a imi stimula creativitatea ascult (cateodata over and over again) cu placere discursurile prof. Lawrence Lessig si regasesc de fiecare data scurte precizari care pot face diferenta intre o gresita interpretare legislativa si una corecta, datorata unei perceptii complexe, de ansamblu a ceea ce inseamna text de lege (catre care tind, evident:)). Discursul prof. Lessig, la care am mai facut trimitere la inceputul acestui blog, aducea in discutie, printre altele, extremismul la care s-a ajuns pe plan international in incercarea de a opri abundenta de materiale care incalca drepturile de autor, dand ca exemplu acele “new technologies that automatically take down any content that has any copyrighted material in it whether or not there is a judgment of fair use that could be applied to that content”. Cu referire mai putin la materiale care incalca drepturile de autor si mai mult la lipsa acelei hotarari judecatoresti care sa stabileasca in mod definitiv si irevocabil ca o anumita activitate este ilegala, am analizat dispozitiile aferente raspunderii furnizorilor de servicii informationale din cadrul Legii comertului electronic pentru a vedea in ce masura any material could be taken down whether or not there is a judgment regarding the unlawfulness of this material. 2 răspunsuri