Printr-o decizie recenta a unei instante federale (28.04.2008), file-sharing-ul devine legal. Argumentele celor doua parti implicate (RIAA si Howell) au fost concentrate in mod special asupra definirii dreptului de distribuire a operei, curtea statuand ca „simpla punere la dispozitia publicului a unei copii neautorizate nu incalca dreptul exclusiv de distribuire ce apartine titularului”. Concluzia este in mare parte fondata pe decizii anterioare acesteia (precum cea dintre Universal City Studios Prods. LLP si Bigwood sau dintre Motown Record Co. si DePietr), prin care s-a stabilit ca „punerea la dispozitia publicului a unei opere intr-o retea de tip file-sharing nu constituie distribuire”. Sectiunea 106(a) (U.S.C.) precizeaza ca „titularul dreptului de autor...are dreptul exclusiv de a distribui catre public copii sau inregistrari sonore a unei opere protejate, prin vanzare sau alt transfer de proprietate, prin inchiriere ori imprumut.” In lipsa unei definitii exacte a termenului „distribuire”, sectiunea 160(a) din Legea dreptului de autor din Statele Unite (Copyright Act of 1976), a fost interpretata ca limitand sfera de acoperire a „distribuirii” la ceea ce inseamna o „transmitere reala a copiilor”, explicatia fiind completata de argumentul conform caruia, in concordanta cu limbajul legislativ, „distribuirea unei opere protejate implica transferul unei copii identificabile a acelei opere”, practic o intelegere printr-una din modalitatile descrise restrictiv precum vanzare, inchiriere sau imprumut. Mult mai interesanta pare a fi asocierea dintre „distribuire” si „publicare”, termeni perceputi de catre RIAA a avea intelesuri sinonimice. Intr-adevar, potrivit 17 U.S.C. § 101, prin „publicare” (sau „comunicare publica”) se intelege atat „distribuirea unor copii catre public” cat si „oferta de distribuire a copiilor...in vederea unei viitoare expuneri sau prezentari publice”, sensul fiind acela ca o „publicare” („comunicare publica”) implica atat o distribuire cat si o oferta de distribuire. In sustinerea celor prezentate, argumentatia RIAA concluziona ca „oferta de distribuire” a lui Howell este echivalenta… Răspunde

Citeam recent ca operatorul unui website nu poate fi subiect al jurisdictiei aplicabile in oricare teritoriu in care site-ul este accesibil. Afirmatia necesita anumite precizari. In masura in care activitatea desfasurata pe respectivul website este una de gambling sau se adreseaza in mod special consumatorilor din anumite teritorii, utilizatorul de drept al website-ului va raspunde in conformitate cu legislatia aplicabila participantilor, respectiv cea aferenta teritoriului unde sunt situati acei consumatori target ai activitatii. Diferentierea astfel creata in functie de activitatea prestata pe respectivul website, este conferita de principiile „country of origin” si „country of reception”, primul dintre acestea fiind amintit ca regula de aplicabilitate generala in Directive 2001/31/EC (Electronic Commerce Directive), in vederea eliminarii conflictelor de competenta si stabilirii in acest mod a unor norme clare in ceea ce priveste raspunderea furnizorilor de servicii ale societatii informationale. Prevederile Directivei privind Comertul Electronic au fost completate cu cele ale Directivei 2006/123/EC (Directive on services in the internal market) care enunta anumite exceptii de la aplicarea principiului „country of origin” in ceea ce priveste serviciile de gambling, lottery sau cele care implica un drept al consumatorului prin modalitatea in care activitatea este desfasurata pe respectivul site, acestora fiindu-le aplicabile principiul „country of reception”, cunoscut de asemenea ca si principiul „country of destination” sau „habitual residence”. Răspunde